La un an după ce scriam că instituțiile din României și-au pierdut reflexele de autoprotecție și că, în lipsa unui dialog autentic cu publicul, își sabotează singure legitimitatea, mă regăsesc, împreună cu Andrei-Nicolae Popa, în fața unei concluzii și mai incomode. Dacă atunci avertizam că democrația constituțională nu mai rezistă prin inerție și că autoritățile confundă stabilitatea cu tăcerea, astăzi trebuie să recunoaștem ceva și mai simplu și mai dureros: deficitul autorității de stat nu doar că persistă, ci s-a instituționalizat.

Nu este accidental, nu este temporar, nu este o rătăcire a unui ciclu electoral turbulent. Este rezultatul unor practici devenite obișnuință, a unei oboseli instituționale cronice și a unei neîncrederi sociale care, fiind ignorată sistematic, a început să funcționeze ca un mecanism de autoapărare colectivă.

Un concept banalizat, dar perfect descriptiv

Deficitul democratic este un termen care circulă de ani buni în dezbaterile politice europene. El desemnează acel decalaj între promisiunea democrației reprezentative și realitatea ei administrativă. În teorie, este o noțiune tehnică. În practică, devine o constatare cotidiană: instituțiile nu mai reușesc să fie nici transparente, nici receptive, nici legitime în ochii celor pe care îi guvernează.

Dacă în urmă cu câțiva ani deficitul era difuz (i.e. o percepție vagă că „statul nu merge cum ar trebui”) astăzi este palpabil: se vede în felul în care se legiferează, în tăcerile programat cultivate ale autorităților, în fuga de dezbatere a elitelor politice și în preferința generalizată a actorilor instituționali pentru izolare, în locul explicației și asumării.

Democrația românească și-a internalizat propriul deficit: l-a integrat în funcționarea curentă și, într-o ironie amară, proclamă că „totul este sub control” exact în momentul în care controlul constituțional asupra puterii este, de fapt, relativizat.

Principiul consimțământului la impozit, redus la o amintire constituțională

Un exemplu emblematic al modului în care funcționează această ruptură este principiul consimțământului la impozit. În teorie, el exprimă ideea că taxarea trebuie să fie rezultatul unui proces deliberativ parlamentar, bazat pe reprezentare democratică. În practică, în România ultimilor ani, acest principiu a devenit o frază elegantă, invocată nostalgic în lucrările de drept constituțional, dar fără reflex în realitate.

Modificările fiscale se realizează pe repede-înainte, prin ordonanțe sau, mai recent, prin angajarea răspunderii Guvernului, un procedeu excepțional, care scurtcircuitează procedura parlamentară, transformat în mecanism obișnuit. Parlamentul, instituția menită să exprime voința cetățenilor, pare să se ocupe doar de legislație mai puțin importantă, în timp ce marile mutații fiscale se decid în spatele ușilor închise.

Această pseudo-eficientizare are un cost constituțional sever: legitimitatea. Nu poți pretinde respectarea loială a unor reguli care nu au trecut nici măcar prin filtrul minimal al reprezentării. Când democrația reprezentativă renunță la reprezentare, nu rămâne stat de drept, ci doar administrație. Or administrația, oricât de tehnică, nu generează devotament civic, ci cel mult conformism temporar, urmat de revoltă.

Transparența: un lux democratic abandonat

Decizia de anulare a alegerilor, în loc să restabilească încrederea în integritatea procesului electoral, a accentuat percepția unui joc de putere opac, în care regulile se rescriu din mers. Autoritățile cu rol constituțional central au ales minimalismul comunicării, cultivarea ambiguității și un vid deliberat de explicații, în locul unei asumări clare a motivelor și limitelor intervenției lor.

Această tăcere instituțională nu este neutră; este o formă de abdicare de la obligația de responsabilitate democratică. Neîncrederea nu se naște din dezbatere, ci din absența ei; nu din conflict transparent, ci din refuzul de a-l gestiona. Când statul se retrage în tăcere, cetățenii caută explicații în altă parte, nu neapărat acolo unde se află rigoarea juridică, dar cu siguranță acolo unde există o voce care îi interpelează.

Despre extreme și ceea ce ignoră analiza superficială

O altă eroare conceptuală care circulă cu ușurință este ideea că sprijinul pentru partidele de extremă reprezintă un reflex autoritar. În realitate, o parte importantă a acestui sprijin vine nu din iubirea pentru autoritarism, ci din respingerea unui sistem perceput ca indiferent, opac și autoreferențial.

Cetățenii nu vor neapărat un lider tare, ci unul care îi ascultă.

 Nu cer ordine impusă, ci ordine justificată. Nu vor demolarea statului, ci un stat care se uită la ei, nu peste ei. Ironia toxică este că elitele politice denunță „populismul” și „radicalizarea”, dar refuză să vadă că radicalizarea este, în bună măsură, feedback-ul unui corp social care simte că bunul-simț juridic este călcat în picioare în numele unei apărări autoproclamate a „statului de drept”. Aceasta este poate cea mai dureroasă ironie: elitele politice acuză „populismul” și „radicalizarea”, dar refuză să vadă că radicalizarea este, în bună măsură, un feedback, nu un proiect ideologic

Mai mult, în momentul în care accepți ca regulile statului de drept să fie încălcate pentru a „salva” statul de drept – fie prin anularea alegerilor cu argumente fragile, fie prin rescrierea regulilor electorale sau fiscale fără dezbatere – validezi exact teza radicalilor: că normele sunt relative și că „sistemul” nu crede el însuși în propriile reguli. În loc să delegitimeze extremismul, asemenea practici îl alimentează.

Instituțiile care nu vor să vorbească

Corpul magistraților oferă un exemplu dureros al acestei reticențe față de dialog. Deși sunt garantul legalității și al raționalității argumentului, mulți magistrați evită sistematic explicarea publică a propriilor revendicări și a rolului pe care îl joacă în arhitectura constituțională. Când totuși comunică, o fac fragmentar, defensiv, într-un limbaj tehnic inaccesibil, care nu construiește încredere, ci accentuează percepția de castă închisă. Nu discută și despre problemele care afectează justițiabilii, dar implicit pe ei: lipsa clădirilor noi pentru instanțe și parchete, aglomerarea avocaților și justițiabililor în săli, lipsa digitalizării procedurilor judiciare (în 2025 nu se pot desfășura ședințe audio-video de la distanță, cu respectarea EiDAS), numărul uriaș de dosare cauzat de imperfecțiunile legislative etc.

Desigur, este absolut legitim ca reprezentanții autorității judecătorești să beneficieze de indemnizații și pensii de serviciu mari, pentru a asigura, pe de-o parte, confortul exercitării profesiei și, pe de altă parte, protecție față de vulnerabilitățile și riscurile asociate corupției. Cu toate acestea, aceste măsuri trebuie să fie aclamate de corpul magistraților doar împreună cu celelalte disfuncționalități  ale sistemului judiciar care afectează și pe ceilalți justițiabili, deoarece serviciul public de justiție e o problemă care interesează întreaga societate.

Nu drepturile lor sunt în discuție, ci responsabilitatea asumării lor în spațiul public. Societatea are dreptul legitim să întrebe: unde este explicația? unde este răspunderea democratică atunci când nu mai ești pe scaunul de judecător, ci în agora? Autoritatea judecătorească trăiește din credibilitate, iar credibilitatea nu se impune prin tăcere, ci prin curajul de a răspunde criticilor, de a admite limite și de a explica principiile.

S-a schimbat ceva de anul trecut? Da. S-a agravat

Anul trecut scriam că democrația nu mai poate funcționa doar prin invocarea tradiției și că instituțiile trebuie să își recapete legitimitatea prin transparență și educație civică. Între timp, nu doar că acest lucru nu s-a întâmplat, ci am asistat la un fenomen invers: un stat tot mai închis, tot mai grăbit, tot mai puțin dispus să își explice deciziile.

Refuzul prelungit de dialog cu presa al Primului-Ministru și scenele în care reprezentanți oficiali împing fizic jurnaliștii pentru a proteja tăcerea oficială sunt simptomatice pentru transformarea abuzului în banalitate. Ceea ce, într-un stat de drept robust, ar fi declanșat o criză politică, devine un episod de știri reciclat rapid în rutina zilei; iar acest tip de banalizare este semnul cel mai clar al unei democrații aflate în disoluție funcțională.

Dar, într-o democrație slăbită, anomaliile devin parte din normalitate.

Nu putem blama cetățenii pentru reacțiile unui sistem care nu comunică

Este confortabil să moralizăm alegătorii când se îndreaptă către opțiuni radicale. Este însă profund nedrept și, din punct de vedere constituțional, greșit să ignorăm cauza profundă: sentimentul larg că statul a renunțat să se comporte ca un stat de drept și că „regulile” sunt flexibile atunci când mizele politice o cer.

Când instituțiile nu comunică, oamenii își inventează propriile explicații. Când instituțiile se sustrag răspunderii, oamenii caută alți „vinovați”. Când statul se închide în numele „stabilității”, societatea se deschide spre soluții de avarie, inclusiv spre proiecte politice care reconstruiesc ordinea pe baze neliberale. Această deriva nu este o fatalitate, ci consecința directă a unei strategii instituționale de evitare a confruntării cu propriile încălcări.

Concluzie: Deficitul democratic ca autosugestie instituțională

Tragedia adevărată a deficitului democratic în România este că nu este produs în primul rând de cetățeni, ci de instituțiile statului care se autoconving că democrația poate fi administrată „de sus”, fără dialog, fără transparență, fără participare autentică. Că tăcerea este mai sigură decât explicația. Că încălcarea punctuală a regulilor este acceptabilă, atâta timp cât este ambalată în retorica „apărării statului de drept”.

Istoria recentă arată însă un lucru simplu: atunci când încerci să „salvezi” statul de drept încălcând pilonii sociali, economici și politici pe care este construită Constituția, nu faci decât să validezi în mod spectaculos discursul celor care susțin că statul de drept este o ficțiune. Dincolo de sloganuri, efectul concret este unul singur: întărirea forțelor politice de care instituțiile declară că se tem.

În logica statului de drept, nu scopul salvează regulile, ci regulile salvează statul. Exact de aici ar trebui să reînceapă discuția.

În final, poate că cei aflați astăzi la vârful autorităților chiar trăiesc după deviza lui Keith Whitley – Living like there’s no tomorrow.

Dar, pentru restul societății, ziua de mâine chiar vine. Și vine încărcată de consecințele fiecărei tăceri instituționale din prezent.