Context

Săptămâna trecută scriam despre tensiunile tot mai vizibile din societatea românească în ceea ce privește instituția prescripției răspunderii penale, tensiuni alimentate adesea printr-o diabolizare nejustificată a unei instituții juridice fundamentale, transformate în obiect al indignării publice și folosit pentru inducerea unor reacții emoționale menite să erodeze încrederea în puterea judecătorească. Arătam atunci că prescripția, departe de a fi o invenție menită să protejeze abuzurile, are o logică juridică riguroasă, ce ține de principiile legalității, previzibilității și loialității statului față de propriul cetățean.

În acest climat tensionat, ieri Președintele României a ieșit public cu o declarație care marchează o schimbare de registru: asumarea explicită a modelului președintelui jucător, menit să exercite un arbitraj propriu în interiorul autorității judecătorești, cu scopul de a rezolva un posibil conflict în cadrul acestei puteri. Președintele a anunțat organizarea unui referendum în corpul magistraților, prin care aceștia ar urma să răspundă la întrebarea „Consiliul Superior al Magistraturii acționează în interes public sau acționează în interesul unui grup din interiorul sistemului judiciar?”, susținând chiar că, în situația unui răspuns majoritar conform căruia Consiliul nu acționează în interes public, „CSM va pleca de urgență”.

Ulterior reacțiilor critice, surse apropiate Administrației Prezidențiale au precizat că șeful statului nu s-ar referi, în realitate, la un referendum în sens constituțional, ci la o „consultare” a magistraților. Precizarea nu este lipsită de semnificație, întrucât indică faptul că dificultățile de natură constituțională și legală ridicate de anunțul inițial au fost rapid sesizate și, în parte, asumate de către autorul declarației.

Pe acest fundal, împreună cu Alexandru Daniel Marinescu, ne-am angajat în acest joc al Președintelui, încercând să descifrăm problemele de drept constituțional iscate de respectivele declarații și să clarificăm, dintr-o perspectivă academică, care sunt limitele constituționale ale funcțiilor de veghe și mediere ale Președintelui României în raport cu principiul separației și echilibrului puterilor în stat și cu independența justiției. Nu suntem primii care observă dificultățile pe care le implică ideea unui „referendum al magistraților”, însă analiza noastră se impune pentru a explica aplicarea corectă a principiilor constituționale, pentru a lămuri rolul instituțiilor fundamentale implicate și pentru a delimita sfera legitimă de acțiune a Președintelui într-un stat de drept.

Cine garantează independența justiției?

Pentru a răspunde la această întrebare, vom expune o analiză succintă asupra rolului Președintelui României, care nu poate fi redus la funcția de spectator în fața unor probleme legate de funcționarea autorităților publice, dar nu își poate asuma nici funcția de arbitru al conflictelor dintre puteri.

Pe de-o parte, art. 80 alin. (2) din Constituția României statuează că Președintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, sens în care exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Pe de altă parte, art. 133 alin. (1) din Constituția României prevede că Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, iar art. 133 alin. (6) din Constituția României consacră posibilitatea Președintelui României de a participa la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. Ar părea, deci, că Președintele României este îndrituit și chiar are obligația să acționeze ferm față de neîncrederea crescândă a societății civile în independența justiției. Să fie totuși, oare, Președintele României cheia tratării frustrării sociale actuale față de atacurile împotriva independenței puterii judecătorești?

Confruntată în trecut cu modelul președintelui-jucător, instanța de contencios constituțional a analizat limitele funcțiilor de veghe și mediere ale șefului statului. Într-adevăr, după cum subliniază și Administrația Prezidențială în Sinteza observațiilor transmise de magistrați și alți actori din sistemul judiciar privind funcționarea justiției, independența magistraților și mecanismele privind cariera magistraților, prerogativele constituţionale şi legitimitatea democratică ale Preşedintelui României impun ca funcțiile de veghe și mediere să se realizeze de-o manieră activă, „prin observarea atentă a existenţei şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acţionează actorii vieţii publice – autorităţile publice, organizaţiile legitimate de Constituţie, societatea civilă – şi a respectării principiilor şi normelor stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală”, pe baza cărora Președintele României formulează opinii, critici, recomandări ș.a. (Avizul Curții Constituționale nr. 1/2012).

Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere că Legiuitorul constituant român nu a urmărit ca Președintele României să fie un magistrat suprem, ci un magistrat de influență, care nu poate fi chemat să tranșeze, ci doar să concilieze eventualele diferende între autoritățile publice ori între acestea și societate (I. Deleanu, „Instituții și proceduri constituționale”, C. H. Beck, 2005, p. 720). De altfel, Legiuitorul constituant român a consacrat, înaintea funcțiilor de veghere și mediere ale Președintelui României (art. 80 din Constituția României), principiile separației și echilibrului puterilor în stat, respectiv supremației Constituției (art. 1 din Constituția României), în realizarea cărora au fost dezvoltate mecanisme de control reciproc între autoritățile publice, precum și mecanisme de control ale corpului electoral asupra autorităților publice, cărora Președintele României trebuie să le permită să se manifeste în plenitudinea lor. Mai mult, funcțiile de veghe și de mediere se pot exercita prin raportare la atribuțiile prevăzute la nivel constituțional, considerând noi că, în afara acestor atribuții prevăzute expres, veghea și medierea se pot realiza doar prin exercitarea unui rol informal, cum ar fi dialogul cu puterile statului sau cu societatea. Ce este însă specific acestei puteri informale este faptul că, în lipsa consacrării unei atribuții formale, ele se constituie în negocieri/concesii sau discursuri ce nu pot fi transpuse în mecanismele constituționale sau legale de către Președinte.

Din această perspectivă, vegherea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice este realizată prin intermediul celorlalte prerogative constituționale de care Președintele dispune (Ș. Deaconu, M. Enache, „Președintele României în jurisprudența Curții Constituționale”, C. H. Beck, 2021, p. 14), în cazul nostru art. 133 alin. (6) din Constituție „Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.”

Președintele nu are, așadar, nicio atribuție formală de a înregistra sesizările magistraților și de a-i încuraja pe aceștia să i se adreseze direct. Putem admite totuși că un asemenea demers ar putea fi situat, în abstract, în zona prerogativelor informale ale funcției prezidențiale, atât timp cât nu contravine niciunui principiu constituțional și nu tinde să substituie mecanismele instituționale prevăzute expres de lege. Problema cu adevărat delicată nu rezidă însă în primirea sesizărilor, ci în modalitatea aleasă de Președinte pentru a le valorifica.

Considerăm că, în exercitarea funcțiilor sale de veghe și mediere, Președintele ar fi trebuit să aducă aceste probleme la cunoștința Consiliului Superior al Magistraturii („CSM”) în cadrul lucrărilor pe care art. 133 alin. (6) din Constituție îl îndreptățește să le prezideze, înainte de a formula declarații publice care dezvăluie conținutul – fie și parțial – al sesizărilor primite. O asemenea conduită ar fi respectat principiul colaborării loiale între puteri, permițând autorității competente să reacționeze instituțional, iar Președintelui să își îndeplinească ulterior rolul de mediator în mod transparent, dar fără a prejudicia imaginea sau funcționarea unei puteri a statului.

Prin modul ales de diseminare a acestor sesizări, prin prezentarea unui volum impresionant de peste două mii de pagini de reclamații, a căror veridicitate nu este probată, Președintele a amplificat, fără îndoială, tensiunile deja existente în societate cu privire la o parte a corpului magistraților. În contextul în care încrederea publică în justiție este fragilă, iar discursul societății civile este marcat de frustrări, generalizări și confuzii alimentate pe un fond emoțional, publicarea unor astfel de informații brute nu servește nici independenței justiției, nici funcției prezidențiale de mediator între autorități și societate.

De altfel, deși suntem adepții unei viziuni active asupra instituției prezidențiale – o viziune în care Președintele își exercită cu responsabilitate puterile informale pentru a preveni crize, pentru a construi punți între instituții și pentru a consolida încrederea cetățenilor în stat –, modalitatea concretă de acțiune aleasă în acest caz nu face decât să adâncească suspiciunile, îndoielile și ostilitatea unei părți a societății față de magistrați. În lipsa unui dialog instituțional autentic cu Consiliul Superior al Magistraturii, această exercitare unilaterală și publică a „puterii morale” prezidențiale devine, paradoxal, generator de instabilitate.

Principiul colaborării loiale între puteri ar fi trebuit să ghideze întregul parcurs al acestor demersuri, cu atât mai mult cu cât Președintele dispune de o pârghie constituțională expresă pentru a purta acest dialog direct cu CSM. Or, acest dialog nu doar că lipsește, ci este înlocuit de anunțul public potrivit căruia Președintele intenționează să intervină „deasupra” CSM, prin organizarea unui referendum în corpul magistraților, al cărui rezultat ar putea determina, în viziunea sa, plecarea „de urgență” a Consiliului.

În fața unei asemenea declarații, Consiliul Superior al Magistraturii a reacționat, tot printr-un comunicat public, semnalând încălcarea statului de drept, afectarea independenței justiției și ignorarea principiului colaborării loiale între autoritățile publice. Reacția CSM nu este una retorică, ci reprezintă un răspuns instituțional firesc la o tentativă de repoziționare a Președintelui într-un rol de arbitru suprem al puterii judecătorești, rol pe care Constituția nu îl consacră.

Este drept, Curtea Constituțională a afirmat că garantarea independenței justiției nu cade doar în sarcina CSM, „[fiind] imperioasă o protejare efectivă, în sens constituţional, a magistraţilor împotriva atacurilor şi denigrărilor de orice natură ar fi ele, aceasta cu atât mai mult cu cât magistraţii, care sunt lipsiţi de orice drept de replică în legătură cu activitatea lor de restabilire a ordinii juridice, ar trebui să poată conta pe sprijinul celorlalte puteri ale statului, cea legislativă şi cea executivă” (Decizia Curții Constituționale nr. 435/2006). De asemenea, este bine cunoscut că principiul separației, echilibrului și cooperării loiale între puterile etatice a abandonat forma funciară a distincției clare între legislativ, executiv și judecătoresc, accentul căzând actualmente asupra sistemului de checks and balances dintre autoritățile publice, în realizarea căruia acestea din urmă trebuie să dea dovadă de o conduită loială, sprijinindu-se reciproc în realizarea competențelor proprii.

Pe cale de consecință, Președintele României ar părea că beneficiază de legitimitatea politică și constituțională pentru a interveni în scop modelator în relația dintre societatea civilă și autoritatea judecătorească, respectiv dintre corpul magistraților și CSM.

Cu toate acestea, apreciem că rolul diriguitor în garantarea independenței justiției rămâne – și trebuie să rămână – la CSM, în considerarea specificului pe care puterea judecătorească îl prezintă în arhitectura instituțională statală. Într-adevăr, atunci când Președintele României se transformă într-o registratură de petiții, asumate sau anonime, ale celor care consideră că independența justiției se află sub asediu, atunci când Președintele României decide să organizeze un referendum în rândul magistraților cu privire la încrederea acestora în proprii colegi desemnați pentru reprezentarea intereselor justiției la nivel etatic, atunci când Președintele României declară, chiar și condițional, că membrii unei autorității publice însărcinate cu asigurarea independenței justiției, neaflate sub controlul său trebuie să plece de urgență, eludăm însăși rațiunea pentru care independența justiției este protejată de către un organ emanând din corpul magistraților și făcând parte din autoritatea judecătorească, și anume prevenirea unui sofism evident: independența justiției față de celelalte două puteri în stat, precum și față de părți – acestea fiind dimensiunile amintite de CEDO în analiza independenței justiției – este asigurată chiar de… una dintre puterile față de care ar trebui să se manifeste. Mai pe românește: protecția oilor de lup este asigurată… ei bine, tot de lup.

Mai mult, ceea ce nu trebuie însă să scape din vedere Președintelui în momentul în care alege să își asume un asemenea rol este chiar imparțialitatea care trebuie să îi caracterizeze conduita.

Intervenția sa, chiar și atunci când se circumscrie funcțiilor de veghe și mediere, nu poate depăși limitele constituționale și nu poate fi exercitată într-o manieră care să afecteze aparența de neutralitate pe care o presupune statutul său constituțional. Astfel, orice poziționare a Președintelui față de un conflict real sau perceput în interiorul autorității judecătorești trebuie să păstreze distanța necesară între exprimarea unor îngrijorări legitime și generarea unei presiuni publice asupra unei puteri a statului.

În acest sens, este relevantă jurisprudența Curții Constituționale, care, în Decizia nr. 435/2006, a trasat o serie de repere esențiale privind limitele discursului public al Președintelui în raport cu puterea judecătorească. Curtea a observat că tensiunile dintre Președintele României și reprezentanți ai sistemului judiciar nu au produs, în situația analizată, un conflict juridic de natură constituțională, subliniind anumite aspecte esențiale: „Cu toate că starea tensionată dintre autorităţile menţionate nu a generat un conflict juridic de natură constituţională, totuşi Curtea Constituţională observă că este reală susţinerea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii că atât Preşedintele României, cât şi primul-ministru, în repetate rânduri, au criticat unele aspecte ale activităţii de înfăptuire a justiţiei. Nu se poate reţine, însă, că a fost vizată autoritatea judecătorească, în ansamblu, ca una dintre puterile statului, ci că au fost vizate doar unele dintre instanţele judecătoreşti ori unii dintre judecători, ca reprezentanţi ai acestei puteri.(…) În final, Curtea mai reţine că, în mod evident, libertatea de exprimare şi de critică este indispensabilă democraţiei constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci când exprimă a atitudine critică fermă. Întrucât independenţa autorităţii judecătoreşti este garantată prin Constituţie, Curtea consideră că este imperioasă o protejare efectivă, în sens constituţional, a magistraţilor împotriva atacurilor şi denigrărilor de orice natură ar fi ele, aceasta cu atât mai mult cu cât magistraţii, care sunt lipsiţi de orice drept de replică în legătură cu activitatea lor de restabilire a ordinii juridice, ar trebui să poată conta pe sprijinul celorlalte puteri ale statului, cea legislativă şi cea executivă.”

Curtea a reliefat necesitatea unei protecții efective a magistraților împotriva atacurilor și denigrărilor, tocmai pentru că aceștia nu dispun de un drept de replică în raport cu activitatea jurisdicțională pe care o desfășoară.

Prin urmare, Președintele, în exercitarea rolului său de mediator, nu poate uita că, în arhitectura constituțională, el se află în afara puterii judecătorești pe care o observă, iar nu în interiorul ei. În această calitate, orice intervenție trebuie să fie calibrată astfel încât să nu fie percepută ca o presiune politică exercitată față de autoritatea judecătorească sau ca un îndemn la contestarea legitimității acesteia. Exprimarea unor poziții publice care pot alimenta disprețul social față de magistrați, fără a fi precedate de un dialog instituțional consistent cu CSM, riscă să transforme rolul de mediator într-un factor de polarizare și de exercitare a unor presiuni publice, ceea ce contravine nu doar spiritului art. 80 din Constituție, ci și principiilor loialității constituționale.

În fine, poate ar trebui amintit măcar în treacăt că chiar și atunci când sunt îndeplinite condițiile factuale și juridice pentru exercitarea funcțiilor de veghe și mediere, Președintele României trebuie să nu uite că „opiniile, observațiile, preferințele sau cererile […] [sale] nu au însă un caracter decizional şi nu produc efecte juridice”. De asemenea, dat fiind că „libertatea de exprimare şi de critică este indispensabilă democraţiei constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci când este fermă”, Președintele României este ținut să se abțină de la „formularea de acuzaţii, etichetări jignitoare şi insulte la adresa exponenţilor autorităţilor publice în legătură cu activitatea desfăşurată de ei” (Avizul Curții Constituționale nr. 1/2012).

Referendumul magistraților

Referendumul este neîndoielnic unul dintre cele mai fetișizate mijloace ale democrației. Înclinația oamenilor politici înspre această formă de manifestare a suveranității naționale – după cum o califică art. 2 alin. (1) din Constituția României – nu este greu de explicat, dat fiind că deciziile corpului electoral, spre deosebire de deciziile autorităților publice, nu caută să se fundamenteze neapărat rațional, ci, mai degrabă, emoțional. Astfel, de cele mai multe ori, referendumul reprezintă calea sigură către conturarea unui vis a cărui concretizare se lasă însă mult așteptată.

Dincolo de relevanța referendumului în general și a referendumului în rândul magistraților în vederea determinării gradului de încredere a acestora în CSM, aspect de care ne vom ocupa mai târziu, rămâne întrebarea: în exercitarea cărei atribuții și potrivit cărei proceduri dorește Președintele României să realizeze referendumul pe care, cu emfază, l-a anunțat prin declarația de presă din cursul zilei de ieri?

O privire atentă la reglementările constituționale și legale ne arată că referendumul nu poate fi convocat decât la nivel național sau la nivel local, cu participarea tuturor alegătorilor de la respectivul nivel, în vederea luării unor decizii în probleme strict determinate (e.g. revizuirea Constituției, revocarea mandatului Președintelui României, modificarea organizării administrativ-teritoriale, revocarea mandatelor autorităților administrației publice locale) ori în vederea consultării cu privire la probleme de interes general.

Astfel, vom presupune că Președintele României a făcut un abuz neinspirat de limbaj atunci când a decis să desemneze viitoare consultare a magistraților cu privire la gradul de încredere în CSM drept referendum.

Trecând însă de această mică-mare problemă terminologică, presupunând că Președintele României urmărește, de fapt, convocarea adunărilor generale ale judecătorilor și ale procurorilor în vederea exprimării opiniei acestora cu privire la problematica supusă analizei, nu putem să nu remarcăm că această competență revine Plenului CSM (art. 38 lit. a) din Legea nr. 305/2022), iar nu Președintelui României. Chiar dacă acesta din urmă poate participa la lucrările CSM, el nu devine membru al CSM și nu poate impune CSM adoptarea ori neadoptarea unei anumite măsuri – postulat întărit prin aplicarea mutatis mutandis a considerentelor din jurisprudența CCR referitoare la participarea Președintelui României la ședințele Guvernului.

În plus, să nu uităm că orice „referendum” trebuie însoțit de minime garanții privind corectitudinea „procesului electoral”. În condițiile în care magistrații au făcut clară absența disponibilității lor de a-și asuma public prezumatele reproșuri la adresa CSM, este greu de imaginat cum aceștia vor lua cuvântul și vor articula interpelări tăioase în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor și ale procurorilor. La fel de greu de imaginat este cum se va realiza votarea în cadrul „referendumului”, astfel încât să se asigure secretul și libertatea votului, respectiv veridicitatea și integritatea rezultatelor, în absența reglementării unui astfel de „proces electoral”.

Revocarea membrilor CSM

Curtea Constituțională a statuat, printr-o jurisprudență constantă, inventariată și sintetizată în DCC nr. 524/2022, că „CSM poate fi garantul independenţei justiţiei numai dacă, în realizarea acestei competenţe, el își îndeplinește în mod independent și imparțial atribuţiile stabilite prin lege. Iar factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea acestui organ de jurisdicţie îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare”. Pe cale de consecință, instanța de contencios constituțional a concluzionat că legiuitorului îi revine obligația de a reglementat cu maximă precizie cazurile și procedura de revocare a membrilor CSM, spre a evita punerea permanentă sub semnul întrebării a independenței, a siguranței și a libertății de care membrii CSM ar trebui să se bucure în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor ce le revin potrivit Constituției și legilor.

În acest sens, art. 57 din Legea nr. 305/2022 reglementează posibilitatea revocării unui judecător sau procuror membru al CSM atunci când (i) persoana în cauză nu mai îndeplinește condițiile legale pentru a fi membru ales al CSM, (ii) persoanei în cauză i-a fost aplicată o sancțiune disciplinară din cele prevăzute de lege pentru judecători și procurori, iar măsura a rămas definitivă sau (iii) secția corespunzătoare a CSM a constatat, pe baza raportului întocmit de Inspecția Judiciară, că persoana în cauză nu și-a îndeplinit sau și-a îndeplinit în mod necorespunzător, în mod grav, repetat și nejustificat, atribuțiile prevăzute de lege. Evident, în actualul context social, marcat de acuzele de partizanat, neprofesionalism și autoritarism la adresa judecătorilor și a procurorilor membri ai CSM, potențiala revocare a acestora din urma s-ar putea întemeia exclusiv pe cea din urmă ipoteză prezentată.

Fără a detalia aici întreaga procedură implicată de revocarea unui judecător sau a unui procuror membru al CSM ca urmare a „culpei” în exercitarea mandatului – care presupune reguli și termene referitoare la sesizare, la cercetarea de către Inspecția Judiciară ș.a.m.d. –, ne vom mulțumi să amintim că aceasta nu se poate realiza în cadre procesuale determinate ad-hoc, cum ar fi un referendum în rândul corpului magistraților, ci se poate realiza exclusiv în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor sau ale procurorilor reprezentați de persoana în cauză, convocate, constituite, prezidate, funcționând și deliberând în acord cu prevederile legale. Postulatul este însă valid doar în măsura în care, în drumul spre descoperirea valorii fundamentale a independenței justiției, prevăzute la art. 124 alin. (3) din Constituția României, am poposit măcar momentan și la art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, care proclamă statul român ca fiind stat de drept, în cadrul căruia respectarea legii este obligatorie.

În loc de concluzii

În final, presupunând că respectarea legii, prevenirea arbitrariului și garantarea independenței nu sunt așteptate doar de la autoritatea judecătorească, ci de la întregul sistem politic și instituțional, nu putem decât să ne întrebăm cum „va pleca de urgență” CSM, „dacă magistrații, în majoritatea lor, vor spune că CSM nu reprezintă interesul public și interesul breslei”.

Potrivit relatărilor din presă, surse apropiate discuțiilor arată că, în viziunea șefului statului, un rezultat în care 70–80 la sută dintre magistrați ar afirma că CSM nu reprezintă interesul public ar face imposibilă continuarea mandatului actualilor membri, aceștia urmând să plece „prin demisie”, sub presiunea combinată a votului intern și a reacției publice, susținută de o mobilizare „semnificativă” în stradă, de ordinul zecilor de mii de persoane. Or, tocmai aici se vede ruptura dintre logica juridică și logica politică a demersului.

Chiar dacă am subliniat că orice comportament al unei autorități constituționale trebuie analizat și din perspectiva legitimității sale politice, această legitimitate nu poate suplini absența unui temei juridic. Nu există niciun argument legal care să transforme o consultare informală a magistraților, indiferent de amploarea ei, într-un mecanism de demitere indirectă a membrilor CSM, fie și sub forma unei „demisii de onoare” forțate de o presiune publică organizată.

Din această perspectivă, considerăm că planul astfel vehiculat se îndepărtează vizibil de exigențele colaborării loiale între puteri. În loc să folosească pârghiile instituționale pe care Constituția i le pune la dispoziție – participarea la lucrările CSM, dialogul direct cu acest organism, sesizarea autorităților competente atunci când există indicii serioase de încălcare a independenței justiției – Președintele a ales calea presiunii publice, printr-un anunț ce plasează Consiliul într-o poziție defensivă, sub amenințarea unei delegitimări mediatice și politice.

Mai mult, chiar Președintele a admis, în intervenții publice anterioare, că discursul său nu este întotdeauna una dintre calitățile sale, spre deosebire de președintele jucător anterior, apreciat adesea pentru abilitatea de a controla mesajul politic. Această recunoaștere ar fi trebuit să îl conducă, cu atât mai mult, la o prudență sporită în formularea unor declarații care vizează un domeniu sensibil precum justiția, unde fiecare nuanță poate alimenta tensiuni, poate fi instrumentalizată politic sau poate fi percepută ca o presiune asupra magistraților.

În loc să contribuie la clarificarea raporturilor dintre societate, CSM și corpul magistraților, declarațiile privind un „referendum” al magistraților, însoțite de sugestia unei plecări „de urgență” a Consiliului, riscă să accentueze un dublu efect nedorit. Pe de o parte, ele pot întări percepția unei rupturi între Președinte și autoritatea judecătorească, transformând mediatorul constituțional într-un actor partizan. Pe de altă parte, pot alimenta ideea că legitimitatea unei autorități constituționale se joacă, în mod decisiv, în arena opiniei publice și a presiunii străzii, iar nu în cadrul procedurilor clar determinate de Constituție și lege.